După un hiatus de mai bine de 2 ani, proiectul de lege ce își propune să reglementeze vaccinarea în România, prin delimitarea clară a atribuțiilor și responsabilităților tuturor părților (de la părinți, la autorități și la societate civilă) a înregistrat un progres în martie 2020, când Comisia pentru Sănătate și Familie a Camerei Deputaților a emis un raport de admitere. Acest raport a deblocat practic un proiect de lege controversat, fiind un pas necesar pentru ca inițiativa legislativă să fie discutată în Plenul Camerei Deputaților (care este forul decizional).

Din 2017 și până astăzi România a avut nu mai puțin de 4 miniștri ai sănătății (Nicolae Bănicioiu, Sorina Pintea, Victor Costache și Nelu Tătaru). Un lucru a rămas însă constant, și anume faptul că vaccinarea obligatorie a fost și rămâne o propunere contestată de o parte a societății civile. Pe de altă parte, pandemia de coronavirus care a lovit cea mai mare parte a globului în prima jumătate a lui 2020 reprezintă un element contextual ce nu poate fi neglijat, dezbaterea publică din multe state, inclusiv în România, transformându-se dintr-un meci de ping-pong cu argumente pro și contra vaccinării într-o încercare de a identifica ce vaccin funcționează împotriva COVID-19. Această situație excepțională are potențialul de a schimba radical, cel puțin pentru o perioadă, întregul discurs la nivelul sferei publice în privința vaccinării. O explicație ne poate fi furnizată de ceea ce economia comportamentală numește euristica disponibilității, conform oamenii evaluează dezirabilitatea anumitor lucruri în funcție de ușurința cu care se pot gândi la exemple pozitive sau negative; criza cauzată de coronavirus și lipsa unui vaccin înseamnă că oamenii vor percepe diferit importanța vaccinului în această perioadă. Ca o paranteză, ținând cont de acest lucru, susținerea politică pentru această lege a vaccinării pare însă șubredă, având în vedere că proiectul legii vaccinării a fost înscris în ședința plenului din 9 martie și până la data scrierii acestui articol – 1 aprilie 2020 – nu a fost încă dezbătută; dacă ar fi existat într-adevăr un entuziasm trans-partinic pentru finalizarea unui proces legislativ caracterizat de eschivări și tergiversări inutile, poate tocmai în această perioadă ar fi trebuit să fie dezbătut în plen.

În cadrul acestui articol mă voi preocupa de ceea ce ar putea fi denumite paradoxurile vaccinării în România – și voi încerca să găsesc unele explicații pentru acestea.

Contextul  – De ce era nevoie de o nouă lege a vaccinării?

Conform expunerii de motive a proiectului de lege privind legea vaccinării, ultimii ani au fost asociați în România cu o scădere considerabilă a acoperirii vaccinale, mult sub limita de 95% specificată de Organizația Mondială a Sănătății. Astfel, ”vaccinarea a scăzut la 81,3% pentru BCG, 76,4% pentru Hepatita B, 51,7% pentru DTP, 73% pentru ROR”, ceea ce a dus la evenimente precum epidemii de rujeolă”.  Posibilitatea desfășurării campaniilor de vaccinare de către Ministerul Sănătății derivă din Legea 95/2006, care face referire la rolul Ministerului în ”prevenirea epidemiilor, dezvoltarea politicilor și strategiilor vizând asigurarea sănătății publice, supravegherea epidemiologică, prevenirea și controlul bolilor”, neexistând însă o lege separată, sui generis, care să reglementeze vaccinarea. Expunerea mai precizează și că ”scopul nu este de a sancționa părinții, ci acela de a asigura o informare mai bună a acestora asupra tipurilor de vaccinuri administrate, beneficiilor acestora, riscurilor la care se expun prin nevaccinare”. Ambiguitatea limbajului a făcut ca, pentru mulți ani, mare parte din dezbaterile publice să trateze subiectul dacă e vorba de obligativitate a vaccinării sau de obligativitate a informării despre beneficiile vaccinării.

Ce prevede noul act normativ? În forma finală a proiectului de lege din iulie 2017, Art.4, Alineatul 2 menționa că ”vaccinarea copiilor, cu vaccinurile prevăzute în Calendarul Național de Vaccinare, aprobat prin Ordin al Ministrului Sănătății, precum și cu cele administrate în situații epidemiologice speciale întregii populații ori unor grupuri de populație este obligatorie”. Art. 10 făcea referire la o responsabilitate a părintelui pentru a asigura starea de sănătate a copilului, înțeleasă ca o ”obligație de a asigura accesul copilului minor la servicii medicale și de a permite personalului medical să realizeaze actele medicale necesare menținerii sănătății și dezvoltării fizice și psihice”. Raportul de admitere, emis de Comisia pentru Sănătate și Familie a Camerei Deputaților în martie 2020, introduce mai multe amendamente, importante fiind aici eliminarea noțiunii de neglijare medicală în cazul refuzului părinților de vaccinare a copiilor, ceea ce înseamnă că poziționarea părinților împotriva vaccinării rămâne o opțiune justificată. Astfel, copiii nevaccinați pot fi admiși în instituții publice, precum școlile. Conform lui Florin Buicu, Președintele Comisiei pentru Sănătate, ”există anumite mecanisme prin care părinților li se va spune la 3-4 luni despre toate beneficiile legate de vaccinare”. Pe de altă parte, forma adoptată prevede și sancțiuni de până la 10.000 de RON pentru acei părinți care refuză să își vaccineze părinții fără ca acest lucru să le fi fost recomandat de către un medic. În practică, acest lucru va însemna probabil că acei părinți mai înstăriți, ce își pot permite plata amenzii și sunt principal împotriva vaccinării, vor suporta costurile asociate nerespectării legislației. Stimulentele selective pentru ca părinții să își vaccineze copiii sunt așadar mult reduse în această formă a actului normativ (care a fost, de altfel, bine etichetat de jurnaliști drept rezultatul unui ”compromis politic”).

Paradoxurile vaccinării în România

11 state din Uniunea Europeană au scheme de vaccinare obligatorie: Bulgaria, Cehia, Croația, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Polonia, Slovacia [portalul Centrului European pentru Prevenția și Controlul Bolilor (ECDC) furnizează informații actualizate privind vaccinarea din diversele state membre ale Uniunii Europene]. În martie 2020 Germania a introdus o schemă de vaccinare obligatorie împotriva rujeolei destul de similară celei aflate în dezbatere în România. Copiii nu pot fi excluși din școli dacă nu sunt vaccinați, în timp ce părinții pot primi amenzi de până la 2500 de euro. La fel ca în România, o parte a societății civile a avut o reacție negativă la adresa acestei schimbări. Pe de altă parte, România avea în 2016 cele mai multe cazuri de rujeolă din Uniunea Europeană (7570), mult peste Germania (891 de cazuri).

Un studiu al Comisiei Europene arată că în unele state fără vaccinare obligatorie, precum Danemarca, Portugalia și Spania, rata de încredere în vaccinuri era de peste 90%. Pe de altă parte, în state care au implementat vaccinarea obligatorie, precum Bulgaria sau Letonia, doar 66% dintre respondenți aveau încredere în vaccinuri.

Care este încrederea în vaccinuri a respondenților din România?

  • Vaccinurile sunt importante pentru copii: 88% (media UE: 90%)
  • Vaccinurile sunt sigure: 82% (media UE: 82%)
  • Vaccinurile sunt eficiente: 85% (media UE: 86,5%)
  • Vaccinurile sunt compatibile cu credința mea religioasă: 74.8% (media UE: 77.9%)

Paradoxal pare a fi faptul că, în ciuda unei acoperiri vaccinale în continuă scădere, respondenții acestui sondaj par a manifesta încredere în continuare în vaccinuri. Sunt mai multe explicații posibile însă. În primul rând, trebuie să avem grijă să nu confundăm corelația și cauzalitatea. Doar pentru că încrederea în vaccinuri este la un nivel ridicat în țările fără vaccinare obligatorie, nu înseamnă că absența vaccinării obligatorii este și cauza. Din contră, sunt alte variabile ce pot explica mult mai bine aceste rezultate, precum starea generală a sistemului de sănătate. În al doilea rând, aici poate interveni fenomenul de dezirabilitate socială – nu este deloc costisitor pentru respondenți să spună că susțin vaccinarea obligatorie, cu toate că realitatea poate fi diferită. În al treilea rând, poate exista o disociere între a considera că vaccinurile în general sunt importante, și a nu intenționa să îți vaccinezi proprii copii.

Vor avea efectul așteptat (i.e. creșterea ratei vaccinării) măsurile din noua lege a vaccinării (asumând că va fi – eventual – adoptată)? Cercetările la nivel european confirmă că, pe măsură ce amenzile sunt tot mai ridicate, cu atât crește rata vaccinării. O creștere a sancțiunilor asociate de 500 EUR este asociată de exemplu cu o creștere de 0.8% a procentului de persoane vaccinate împotriva rujeolei. După cum menționează autorii însă, simpla introducere a unor sancțiuni financiare nu este suficientă. Alte măsuri complementare precum informarea despre beneficiile vaccinării și asigurarea unui stoc suficient de vaccinuri sunt de asemenea condiții necesare. Proiectul de lege al vaccinării are câteva prevederi ce teoretic ar trebui să încurajeze părinții să vaccineze: specifică obligativitatea participării la sesiuni de consiliere a părinților ce refuză vaccinarea copiilor, impune sancțiuni financiare și pentru autoritățile locale dacă nu furnizează serviciile de consiliere, menționează obligativitatea ca autoritățile să asigure stocul de vaccinuri pe cel puțin un an.

Răspunsul nu este ușor de dat. Foarte mult va depinde de modul în care va fi prezentată această lege în spațiul public. Pandemia de coronavirus reprezintă ceea ce în politicile publice se numește o ”fereastră de oportunitate”, în care aducerea unui subiect pe agenda publică are șanse mai mari să beneficieze de susținere. Criza actuală arată foarte clar de ce este nevoie de vaccinare – pentru că, în cele din urmă, toate instituțiile construite de om pot fi șubrezite extrem de ușor de un virus. Absența tratamentelor eficiente în unele cazuri ne arată de ce prevenția este atât de importantă. Rămâne de văzut dacă autoritățile publice vor ști să prezinte beneficiile reale ale unei scheme de vaccinare cvasi-obligatorii, sau dacă paradoxul va continua, iar într-o țară cu un procent ridicat de persoane care declară că apreciază importanța vaccinurilor, rata de acoperire vaccinală va continua să fie extrem de scăzută, plasându-se mult sub recomandările Organizației Mondiale a Sănătății.