Context

Trecând printr-o stare de urgență și o prelungire a acesteia, România se vede nevoită să treacă la o stare de alertă, în principal pentru relansarea economiei puternic afectată de pandemia de COVID-19. Președintele Klaus Iohannis anunță că odată cu încetarea stării de urgență, va fi instituită starea de alertă (începând cu 15 mai). Mai departe de relaxările anunțate anticipat, mulți de punem întrebarea „Ce înseamnă, în fond, o stare de alertă?”. Cu toate că sună mai bine decât „starea de urgență”,  aceasta nu ne oferă, însă, o revenire la normalitatea ante-COVID-19.

Starea de alertă, pe scurt

În legislația din România, conceptul de „stare de alertă” apare prima oară în OUG 21/2004, aprobată și completată prin Legea 15/2005, cea care pune bazele declarării, implementării și gestionării stării de alertă și a măsurilor aferente acesteia. Astfel, starea de alertă se poate explica prin existența unei situați de urgență care atentează la viața sau sănătatea cetățenilor, la buna funcționare a mediului înconjurător sau chiar la patrimoniul cultural material sau imaterial al societății respective.

De reținut este caracteristica non-militară a stării de alert, spre deosebire de starea de urgență care permite prezenta forțelor militare pentru gestionarea situației. În plus, art. 2, lit. j) din OUG 21/2004 (lit. modificată prin Legea 15/2005) enumeră și tipurile factorilor de risc care pot motiva instituirea unei atfel de stări: calamități naturale, incendii/accidente/explozii, îmbolnăviri în masă (deci, o epidemie), prăbuşirea unor construcţii, eşuarea/scufundarea unor nave. Așadar, epidemia de COVID-19 de pe teritoriul național fundamentează legal decizia instituirii stării de alertă.

În schimb, dacă vorbim de o trecere de la stare de urgență, la stare de alertă, aceasta trebuie să aibă în vedere nu numai epidemia în sine, ci și necesitatea unei astfel de stări, (aici putem aminti de imperiozitatea relansării anumitor ramuri economice), care să reflecte un regres al situației determinante, precum epidemia.

Instituirea și gestionarea stării de alertă

Autoritatea împuternicită să declare instituirea stării de alertă, prin Hotărâre avizată de Prim ministru, este Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență (art. 20, lit. c) din OUG 21/2004), la propunerea Comitetelor ministeriale (grupuri de lucru formate din miniștri). Declararea stării de alertă se publică obligatoriu în Monitorul Oficial, Partea I.

Din punct de vedere organizatoric, CNSSU este pilonul central al Sistemului Național pentru Situații de Urgență, iar președintele comitetului este vice-premierul pentru securitate națională, adică Ministrul Afacerilor Interne, Marcel Vela, în acest caz.

În funcție de cauzele de forță majoră care necesită starea de alertă, CNSSU este format dintr-o echipă interministerială cu putere de decizie în respectivele domenii și reprezentanți ai instituțiilor publice centrale de resort. În schimb, dacă suportul decizional este asigurat de Centrul operaţional de comandă al Guvernului, care are în compunere experţi şi specialişti, suportul tehnic revine Departamentului pentru Situații de Urgență, condus actualmente de Raed Arafat. Tot CNSSU este cel care coordonează gestionarea situaţiilor de urgenţă şi declară încetarea stării de alerta

În plus, CNSSU iniţiază elaborarea actelor normative pentru gestionarea stării de alertă, urmând a le supune votului Guvernului, şi le avizează pe cele elaborate de comitetele ministeriale, judeţene/ale municipiului Bucureşti.

Relația cu drepturile omului

Odată cu instituirea stării de alertă, o serie de restricții instituite prin starea de urgență vor rămâne în vigoare, în timp ce altele vor fi înlocuite de măsuri de relaxare treptată. Respectivele restricții vizează restrângerea unor drepturi și libertăți. Deși în OUG 21/2014 nu există articole destinate drepturilor și libertăților, se precizează, în schimb, că pot fi adoptate orice tipuri de măsuri menite a elimina cauzele care au condus la starea de alertă – deci, pot fi restrânse drepturile și libertățile cetățenilor. Atenție! Orice astfel de restrângere trebuie să fie în concordanță cu art. 53 din Constituția României, adică prin lege. Ce înseamnă asta? Guvernul, prin delegarea legislativă de care se bucură, va putea emite Ordonanțe de Urgență în acest sens, care vor trebui aprobate de Parlament, în procedură de urgență.

Problematica situației nu este dată de acest art. din Constituție, ci de faptul că, odată cu încetarea stării de urgență, restricțiile actuale nu vor mai fi valabile, iar Guvernul este nevoi să pregătească de pe acum un pachet legislativ pentru menținerea acestor restricții, pe care să îl supună votului celor două camere parlamentare, până la încetarea stării de urgență. Doar în acest mod este posibilă păstrarea unor restricții odată cu declararea stării de alertă. Parlamentul este nevoit și ar trebui să își asume rolul de putere legislativă, prin inițierea și elaborarea unor proiecte de legi care să asigure menținerea restricțiilor, în concordanță cu hotărârile CNSSU, nu numai să aștepte actele venite din partea Guvernului. În fond, firesc și legal este ca orice restrângere de drepturi și libertăți să se aplice cu permisiunea Parlamentului, prin lege organică.

Referitor la drepturile și libertățile care pot fi restrânse, trebuie să amintim că România este membru semnatar al  Pactului internațional pentru drepturile civile și politice, care o obligă să notifice ONU și restul statelor semnatare. De ce? Pentru că respectivul Pact oferă posibilitatea ca, în cazul unei stări de urgență/alertă, autoritățile să restrângă numai anumite drepturi și libertăți. Însă, art. 4 al Pactului stipulează drepturile și libertățile de la care nu se poate face derogare, sub nici o formă, nici în starea de urgență și nici în cea de alertă: dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus sclaviei, torturii, dreptul unui proces arbitrat, libertatea de gândire, a conștiinței și a religiei.

Așadar, nu putem decât să sperăm că viitoarele restricții vor fi în concordanță cu art. 53 din Constituția României și cu întreg ansamblu de acte normative menite a reglementa starea de alertă și situațiile de urgență, fără a exista un vid legislativ între cele două stări și, de aici, o scăpare de sub control a situației.