România se află la câțiva pași de un moment istoric, promulgarea primei legi a vaccinării din țara noastră. Politica este una așteptată de mult timp de societatea civilă, de profesioniști medicali, de eticieni, și de cetățenii interesați pur și simplu de binele lor, al copiilor și al celorlalți. Pe de altă parte, încă există o opoziție semnificativă a unei părți a societății civile la adresa reglementării vaccinării. Ce să facem cu aceste persoane, care resping legitimitatea unui astfel de demers? Articolul de față va arăta cum poziția de opoziție la adresa vaccinării este una greșită din punct de vedere moral. Totuși, consider că, dat fiind cadrul liberalismului politicului ce va fi prezentat în secțiunea 2 a prezentului articol, e necesar să putem oferi argumente bune și acelora care se opun vaccinării. Poziția acestora trebuie să fie luată în considerare, iar argumentele etice ce s-ar putea aduce împotriva vaccinării trebuie să fie luate în serios, înainte de a fi demontate. Evident, o asumpție importantă este că există de fapt 2 categorii de persoane care se opun vaccinării: persoanele care promovează activ anti-vaccinarea și persoanele care pur și simplu resimt reticență în a-și vaccina copiii (din varii motive). Din punctul de vedere al acestui articol, a promova în spațiul public o poziție anti-vaccinistă și a încerca să convingi și alți oameni să nu își vaccineze copiii este extrem de problematic din punct de vedere moral. Argumentele evaluate vor fi mai degrabă cele ce ar putea fi aduse de a doua categorie de persoane care se opun vaccinării, care o fac din cauza unor doctrine comprehensive politice, filosofice sau religioase. Aceștia trebuie convinși de legitimitatea reglementării vaccinării. Acestora trebuie autoritățile să le arate care sunt beneficiile vaccinării și către aceștia trebuie să meargă argumentația. Anti-vacciniștii ”de profesie” trebuie descurajați, în timp ce anti-vacciniștii ”ocazionali” trebuie convinși de legitimitatea vaccinării obligatorii.

Importanța justificabilității

După cum precizam în articolul anterior, proiectul de lege ce își propune să reglementeze vaccinarea în România a fost recent revitalizat, prin emiterea raportului de către Comisia pentru Sănătate și Familie a Camerei Deputaților. Independent de parcursul legislativ al acestui act normativ, însă, se află chestiunea legitimității unei astfel de inițiative. Cu alte cuvinte, vaccinarea și obligativitatea ei sunt, dincolo de actele medicale în sine presupuse, activități fundamental politice și etice. Dimensiunea politică a vaccinării vizează însăși legitimitatea reglementării vaccinării de către stat, în timp ce dimensiunea etică vizează drepturile și obligațiile morale ale indivizilor în raport cu vaccinarea. Astfel, dincolo de ce va putea sau nu va putea să facă statul după eventuala promulgare a legii vaccinării, rămâne întrebarea dacă ar trebui să își aroge atribuții referitoare la acest aspect. Pentru profesioniștii medicali și mulți susținători ai vaccinării, a cataloga campaniile de imunizare drept un aspect ce ține de sănătate publică poate fi suficient pentru a demonstra că da, statul poate să reglementeze această chestiune. Dar, dacă ne dorim ca acțiunile statului să poată fi legitime, trebuie ca argumentele oferite să fie în conformitate cu mai multe concepții despre bine și să poată fi înțelese – și acceptate – și de acele persoane care sunt reticente când vine vorba de vaccinare (mai ales că obligativitatea vaccinării vine însoțită și de anumite acțiuni coercitive pe care le poate întreprinde statul, și atunci se va pune tocmai problema legitimității acestora; despre autoritate și legitimitate, vezi Peter: 2017 și Ripstein: 2004). Atenție: discuția aici este despre justificabilitatea morală a vaccinării. Există numeroase cercetări care atestă că da, vaccinurile funcționează. Organizația Mondială a Sănătății menționează explicit faptul că vaccinurile protejează copiii și adulții de peste 25 de afecțiuni ce pot pune în pericol viața, de la diverse tulpini ale virusului gripal la polio, de la difterie la rueolă, de la tetanos la febră tifoidă. În seria de articole ce va urma voi lua ca asumpție implicită că rezultatele studiilor efectuate în domeniul vaccinării reprezintă o dovadă covârșitoare că, din punct de vedere al actului medical, vaccinarea reprezintă cea mai bună soluție pentru a reduce incidența sau chiar a eradica anumite afecțiuni extrem de grave. Ce voi analiza vor fi argumentele etice care pot fi aduse pro și contra vaccinării obligatorii, care constituie probabil cea mai spinoasă chestiune în toată dezbaterea referitoare la vaccinare.

Liberalism politic și rațiune publică

Înainte de a trece la argumentația propriu-zisă, un scurt caveat: concluzia acestor articole va fi că da, intervenția statului în chestiunea vaccinării este una legitimă și că da, este obligația morală a părinților de a-și vaccina copiii. Într-una din cele mai influente abordări liberale din ultimele decenii – liberalismul politic promovat de Rawls – exercitarea puterii politice trebuie să fie legitimă. Conform lui Rawls (1999), dat fiind faptul că puterea politică echivalează cu un act coercitiv, legitimitatea e obținută doar atunci când se respectă anumite principii cu care cetățenii, interpretați ca persoane libere și egale, ar putea fi de acord, indiferent de ce concepție rezonabilă despre bine îmbrățișează. Rawls pleacă de la premisa că democrațiile moderne sunt caracterizate de ceea ce se numește ”pluralism rezonabil”, adică de co-existența a numeroase doctrine politice, religioase și filosofice (1996, p.133). În aceste condiții, Rawls ne spune că dezbaterile publice ar trebui să fie ghidate de ceea ce el numește ”rațiune publică”, prin care aducem argumente politice, independente de doctrina substanțială religioasă sau filosofică pe care o susținem. Chiar dacă putem să aducem argumente și care vin din doctrinele religioase sau filosofice pe care le îmbrățișăm, acestea trebuie în cele din urmă să poată fi justificate prin apelul la valori politice, care pot fi înțelese de către toți ceilalți (Rawls: 2001). Refuzul de a accepta faptul că alte persoane au alte valori, prețuiesc alte lucruri și văd altfel lumea echivalează pentru liberalii politici cu a acționa în mod nerezonabil, iar cetățenii care fac acest lucru pot fi excluși din segmentul de populație necesar pentru legitimarea politicilor publice – cu alte cuvinte, dacă promovezi o doctrină politică care susține că nu toți oamenii sunt egali și liberali, cum ar fi doctrinele fasciste – o acțiune politică prin care se promovează drepturile tuturor oamenilor rămâne legitimă chiar dacă fasciștii nu vor fi de acord cu ea (Quong: 2004). Pentru moment, liberalismul politic va juca un rol marginal. Importanța acestuia se va vedea însă în momentul când vom discuta despre obiecțiile de conștiință (conscientious objection) la adresa vaccinării (Giubilini: 2019).

Pluralism și conflict valoric

Dilemele morale apar în politică tocmai pentru că aspectele ce sunt reglementate de către stat sunt atât de complexe, încât implică de cele mai multe ori un conflict valoric. Pluralismul valoric ne spune că nu trebuie să fim preocupați doar de o singură valoare (fie ea libertatea, egalitatea, dreptatea, fericirea, etc.), ci trebuie cumva să reușim să le balansăm pe acestea. În condițiile de pluralism rezonabil al valorilor de care vorbeam în secțiunea anterioară, acest lucru devine cu atât mai important. Când vine vorba de sănătatea publică, conflictele între valori par a se afla ”la ele acasă”. E suficient doar să ne uităm la dezbaterea publică ce înconjoară decretarea pe teritoriul României de către președintele Klaus Iohannis a stării de urgență. Ce este mai important în contextul unei pandemii? Securitatea cetățenilor? Respectarea drepturilor? Eficiența economică? Acceptăm cu toții – cel mai probabil – că un minimum de drepturi ale indivizilor trebuie garantate, chiar pe durata stării de urgență. Ordonanța de Urgență nr. 1/1999, ce dezvoltă art. 114 al Constituției României privind regimul stării de asediu și al stării de urgență, ne spune de altfel explicit că există posibilitatea ”restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale înscrise în Constituție, proporțional cu gravitatea situației ce a determinat instituirea acestora și numai dacă este necesar”. Ce înseamnă însă acest lucru? Care este limita până la care se poate merge?

Toate aceste întrebări se întâlnesc și atunci când vorbim de vaccinarea obligatorie. Dincolo de teoriile conspirației cum că ”vaccinurile ar cauza autism” (care sunt bazate pe un articol neîntemeiat științific al lui Andrew Lakefield, și ulterior retras din revista în care fusese publicat) (Flaherty: 2001 numește legătura dintre vaccinuri și autism ”cea mai devastatoare farsă medicală a ultimilor 100 de ani), rămâne problema balansării a mai multor valori când vine vorba de vaccinare. Până unde se poate întinde autonomia părinților? Ar trebui să fie părinții cei care decid ce se întâmplă cu copiii, sau este aceasta o atribuție a statului? Pierik (2016) și Bester (2018) afirmă explicit că nu este vorba de alegere parentală, ci de obligații ce țin de dreptatea socială, ce se află în atribuțiile statului. Dar, chiar dacă așa stau lucrurile, ce sancțiuni pot fi aplicate părinților care refuză să își vaccineze copiii? Pot fi aceștia excluși din viața publică? Pot fi copiii acestora excluși de la educație? Pot fi doar amendați? (Navin și Attwell: 2019 inventariază o serie de măsuri ce pot fi luate). Problema vaccinării este complicată și de faptul că rezultatul principal al vaccinării – imunitatea de turmă (herd immunity) este un bun public, fiind nevoie de contribuția a cel puțin 90-95% din populație pentru ca acesta să fie produs (Dawson: 2007).

În săptămânile ce urmează voi prezenta diverse argumente pro și contra vaccinării, arătând cum, în ultimă instanță, argumentele etice pro vaccinării sunt mult mai convingătoare decât cele contra vaccinării.

Referințe

Bester, Johan. 2018. “Not a matter of parental choice but of social justice obligation: children are owed measles vaccination”, Bioethics, online first: doi.10.1111/bioe.12511

Dawson, Angus. 2007. “Herd protection as a public good:  vaccination and our obligations to others”, în Ethics, prevention, and public health, editori Angus Dawson și Marcel Verweij, New York: Oxford University Press, pp. 160 – 179

Flaherty, Dennis. 2011. “The vaccine-autism connection: a public health crisis caused by unethical medical practices and fraudulent science”, Annals of Pharmacotherapy 45, pp. 1302 – 4

Giubilini, Alberto. 2019. The ethics of vaccination. Palgrave Macmillan

Navin, Mark și Attwell, Katie. 2019. “Vaccine mandates, value pluralism, and policy diversity”, Bioethics, online first: 10.1111/bioe.12645

Peter, Fabienne. 2017. ”Political legitimacy”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, https://plato.stanford.edu/archives/sum2017/entries/legitimacy/

Pierik, Ronald. 2016. “Mandatory vaccination: an unqualified defence”, Journal of Applied Philosophy 35, no.2, pp. 381- 398

Quong, Jonathan. 2004. ”The rights of unreasonable citizens”, The Journal of Political Philosophy 12, no.3, pp. 314 – 335

Rawls, John. 1996. Political liberalism. New York: Columbia University Press

Rawls, John. 1999. The law of peoples, with “The idea of public reason revisited”, Cambridge: Harvard University Press

Rawls, John. 2001. Justice as fairness. A restatement, Cambridge: The Belknap Press of Harvard University Press

Ripstein, Arthur. 2004. ”Authority and coercion”, Philosophy& Public Affairs 5, no.3, pp. 274-291